(Jennifer's Body O.S.T.)
E atat de greu sa sper ca fiecare gest pe care il fac ajunge la tine in forma dorita de mine. Imi e greu sa incerc sa te fac sa intelegi exact ce gandesc, fara a depune acel minim efort de a exprima in cuvinte niste sentimente atat de complexe. Ar fi mai simplu daca mi-ai citi gandurile. Si totusi, la ce ma gandesc eu ce tu nu poti intelege? Care idee este atat de greu de exprimat? Imi e dor de...de ce anume imi e dor? Spatii goale in mintea mea, goluri in memorie, amintiri furate si ganduri bine inchise.
Dar care amintiri? Care ganduri? Unde sunt? Cum le explic, de ce le simt?
Oare nu era mai bine sa nu fi inteles despre ce incerc acum sa scriu? Dar oare am inteles?
E doar o alta actiune inconstienta. Pur si simplu las stiloul sa compuna ce cuvinte doreste.
Nu imi place sa apreciez ce am. Acum a scris stiloul. Adica eu...eu ma gandeam la altceva. El scrie.
Te iubesc.
Stai. Pe cine? Pe cine iubesc? Stiu sa mai iubesc? Resursele mele de iubire inca nu s-au epuizat?
Te iubesc? Da. Da! Te iubesc.
Si totusi...ce conteaza ca te iubesc daca nu-mi dau seama cine esti? Alte goluri...alte spatii mari care nu mai contin nimic. Memoria...ceva ce...ceva ce nu mai stiu sa explic. Eu? Care eu?
Noi? Pai...nu-mi aduc aminte. Uit. Si totusi incerc sa ma opun cumva uitarii. Da?
A durat doar o fractiune de secunda sa imi aduc aminte tot. Stiu! Stiu cine esti, stiu de ce te iubesc, stiu de ce imi e dor!
A fost doar un moment in care nu am vrut sa imi pastrez exhilibrul ca sa vad cat de mult cad. A fost un moment in care am vrut sa ma eliberez de tot.
Acum sunt eu din nou.
Eu care...eu...?
Glumesc...eu cea care inca stie sa iubeasca.
Eu cea careia ii e un dor continuu de vara.
Eu cea careia ii e frica de intuneric. De uitare, de subconstient, de partea opusa celei pe care o vedem. De moarte, probabil.
Nu o sa te mai uit. Pentru ca...
Ce?
Dar nu te-am uitat niciodata. Esti o parte din mine.
Hei, tu! Oricine ai fi! Daca ti se pare ca vorbesc despre tine anunta-ma.
Explicati-mi, va rog, cu cine comunic? Pe cine iubesc? Dar stiu deja.
O iau razna. Minte bolnava.
Fluturi si pensule, tablouri si frunze, iarba si soare, cer si fum, foc si apa, mare si Vama. Noi doi.
Acum am inteles. (Ce?)
Doar pe el il iubesc. Il iubesc, jur ca il iubesc. Il iubesc...il iubesc...
Minte bolnava...haide...toata lumea mai uita.
Si in plus, nici nu eram eu cea care scrie, ci stiloul!
Sa nu ma acuzati pe mine de nimic.
Prea multe lucruri incerte.
Stiu ce e tot ce conteaza. Pentru mine, Bogdana.
Nu pentru stilou. El habar n-are nimic.
Soare, mare, vară...
Toate au trecut incredibil de repede.
Ce ciudat, iar am ajuns în luna octombrie.
Încă e cald afară, dar cât timp va mai dura? Nu mult...asta e sigur.
Totuşi e ca un nou început. Dintr-o dată sunt alte obiceiuri, alţi prieteni, alte locuri, alte feţe. Şi totuşi e doar un alt an şcolar.
Dar nu, acum e diferit. Acum sunt mai fericită decât am fost vreodată.
Oare cât va mai dura starea asta bună? De obicei nu ţine prea mult, dar de o lună jumate' totul e perfect.
Poate că acum nu se va termina...
Magia de toamnă e răspândită peste tot. Vagi amintiri de acum un an par să se suprapună pe momente asemănătoare care se întâmplă acum. Tot ce a fost se estompează şi rămâne mult loc care abia aşteaptă să fie umplut de lucruri frumoase, de momente perfecte, de...de...el?
El...da...el e unul dintre motivele principale ale stării mele de fericire.
E un sentiment ciudat, de fapt. Ceva ce nu am mai simţit până acum. E replica mea favorită dar despre care ştiam că nu se va îndeplini niciodată. O replică pe care am tot spus-o...şi am tot repetat-o...şi care mi-am dorit să fie adevarată. Dar mereu încercam să fiu realistă, să conştientizez că "pentru totdeauna" nu există. Dar acum e altfel. Acum sunt sigură că există. "Pentru totdeauna" pare acum ceva posibil, sigur chiar.
E un sentiment ciudat, aşa cum am mai spus. În mintea mea mai există o voce, undeva departe care îmi spune să nu îmi fac iluzii deşarte. Să nu îmi pun toate speranţele în ceva efemer. Dar acum nu o mai aud. E prea departe...e...estompată...
N-am cum s-o mai ascult. Nu cu el lângă mine...El care face timpul să stea în loc, săruturile să dureze o veşnicie, resursele iubirii să nu se termine.
Poate nu va dura o veşnicie...Poate că durează doar de câteva clipe. Timpul e ceva relativ acum. Nu mai există ore, minute, secunde. Există doar el, care dilată orice unitate de măsură a timpului în cea mai lungă secundă...o secundă care durează o eternitate.
Şi ce dacă se va termina cândva? Noi doi tot o să fi petrecut o eternitate împreună. O secundă infnită, perfectă, interminabilă, de neînlocuit.
